Vlad Țepeș, domnul Țării Românești din secolul al XV-lea, și contele Dracula, personajul inventat de un scriitor irlandez

Vlad Țepeș și Dracula au în comun aproape numai numele

Milioane de turiști vin în România căutând un vampir. Găsesc, în schimb, urmele unui voievod care a domnit, cu totul, mai puțin de 7 ani, a trăit cea mai mare parte a vieții ca ostatic, pribeag ori prizonier și a murit în luptă, la aproximativ 45 de ani. Legătura dintre el și contele cu colți a fost făcută la Londra, la 4 secole după moartea lui, de un om care nu a călcat niciodată în Transilvania.

Fiul Dragonului

Vlad s-a născut în jurul anului 1431, după tradiție la Sighișoara, unde tatăl său, pretendent la tronul Țării Românești, aștepta sprijinul regelui Ungariei. În același an, tatăl a fost primit în Ordinul Dragonului, o frăție de cavaleri întemeiată pentru apărarea creștinătății împotriva turcilor. De la însemnul ordinului i s-a tras porecla „Dracul”, care însemna atunci dragonul, nu diavolul. Fiul a fost numit Drăculea, adică „al lui Dracul”. Așa semna el însuși, în scrisorile latinești: „Wladislaus Dragwlya”. Numele „Țepeș” e o poreclă apărută după moartea lui. Turcii îi spuneau „Kazıklı Bey”, prințul cu țeapa. În copilărie a petrecut câțiva ani ostatic la curtea sultanului, împreună cu fratele mai mic, Radu, drept garanție a supunerii tatălui lor. Acolo a învățat limba, obiceiurile și felul de a lupta al viitorilor săi dușmani.

Trei domnii și o noapte de iunie

A urcat pe tron de 3 ori: câteva săptămâni în 1448, apoi între 1456 și 1462 și, a treia oară, 2 luni, la sfârșitul lui 1476. Domnia a doua e cea care i-a făcut numele.

Înăuntru, a zdrobit puterea marilor boieri, care schimbaseră domnii după bunul plac, și a pedepsit hoția cu o asprime rămasă proverbială. Legenda spune că la o fântână, pe un drum umblat, lăsase o cupă de aur din care putea bea oricine și pe care nimeni nu îndrăznea s-o ia.

În afară, a refuzat tributul și a atacat garnizoanele otomane de pe Dunăre. În 1462, sultanul Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, a intrat în țară cu o armată de câteva ori mai mare decât a lui. În noaptea de 17 iunie, Vlad a pătruns călare în tabăra turcească, în fruntea câtorva mii de oameni, încercând să ajungă la cortul sultanului. Nu a reușit, dar spaima a fost uriașă. Câteva zile mai târziu, cronicarii relatează că oastea otomană, apropiindu-se de Târgoviște, a dat peste un câmp întreg cu trupuri trase în țeapă și s-a retras.

Țeapa, o pedeapsă a vremii

Trasul în țeapă nu a fost inventat de Vlad. Era o pedeapsă cunoscută în Imperiul Otoman și folosită și de alți principi din Europa acelui secol, alături de arderea pe rug și de trasul pe roată. Ceea ce l-a deosebit a fost amploarea și folosirea ei ca armă psihologică.

Faima de monstru i se datorează, în bună parte, negustorilor sași din Brașov și Sibiu, cu care a avut conflicte comerciale sângeroase. Povestirile lor, tipărite în Germania la scurt timp după apariția tiparului, cu gravuri în care domnul mănâncă printre țepe, au fost printre primele cărți de mare succes ale Europei. Cifrele din ele, zeci de mii de victime, nu pot fi verificate. În cronicile rusești și în tradiția românească, același om apare ca un domn crud, dar drept.

Prizonierul și sfârșitul

În toamna lui 1462, trădat de boieri și părăsit de aliați, Vlad a trecut munții, sperând în ajutorul regelui Matia Corvin. A fost arestat pe baza unor scrisori falsificate și ținut în Ungaria aproximativ 12 ani. Eliberat și repus pe tron în 1476, a fost ucis după numai câteva săptămâni, într-o luptă de lângă București.

Locul mormântului e necunoscut. Tradiția îl așază la mănăstirea Snagov, pe o insulă, dar săpăturile făcute acolo în secolul trecut nu au adus o dovadă sigură.

Bram Stoker și romanul din 1897

Scriitorul irlandez Bram Stoker, administrator al unui teatru londonez, a lucrat 7 ani la romanul lui. S-a documentat în biblioteci, din hărți, ghiduri de călătorie și cărți despre superstițiile din Carpați. Într-un volum despre Moldova și Țara Românească a găsit numele „Dracula”, cu explicația că ar însemna „diavol”, și l-a preferat celui ales la început pentru personaj. Despre Vlad cel istoric, Stoker știa foarte puțin, iar în carte îl pomenește doar în treacăt. Contele lui nu e nici măcar român. Se prezintă drept secui, iar castelul lui se află lângă trecătoarea Bârgăului, la granița dintre Transilvania și Bucovina. Vampirul însuși vine din folclorul întregii Europe de Est, unde morții care nu-și găsesc liniștea se numesc, la noi, strigoi. Romanul a fost tradus integral în română abia în 1990.

Locurile adevărate ale voievodului

Castelul Bran, prezentat turiștilor drept „castelul lui Dracula”, are o legătură firavă cu Vlad, care, cel mult, a trecut pe acolo. Seamănă însă bine cu descrierea din roman, iar asta i-a adus faima.

Cetatea lui reală e Poenari, pe Valea Argeșului, un cuib de piatră la care se urcă pe 1.480 de trepte. Legenda spune că a refăcut-o cu boierii vinovați de moartea fratelui său, puși la muncă în hainele de sărbătoare. La Târgoviște se păstrează ruinele Curții Domnești și Turnul Chindiei, ridicat în vremea lui. La București, cea mai veche mențiune scrisă a orașului e un document semnat de el, în 1459. Iar la Sighișoara, pe casa galbenă din piața cetății, o plăcuță amintește că acolo ar fi locuit tatăl său.

Un personaj, două posterități

Puțini conducători medievali au avut o viață de apoi atât de împărțită. În cultura populară a lumii, numele lui e al unui monstru. În cea românească, e al unui apărător al țării, chemat într-un vers celebru să facă ordine. Istoricii văd un principe al vremii lui, nici sfânt, nici demon, care a ținut piept unei mari puteri cu mijloace pe care contemporanii le-au socotit excesive chiar și pentru acel secol, iar adevărul despre el stă, ca de obicei, în documente, mult mai puține și mai seci decât legendele.